Unora nu le place jazzul.
Theodor Adorno și critica muzicii în societatea de consum

Critica lui Theodor Adorno la muzica jazz, viscerală cum este, a stârnit din partea comentatorilor – fie ei muzicologi, sociologi sau filosofi – multe reacții, unele dintre ele la fel de viscerale. Văzută ca o pseudo-muzică ce dă naștere unei pseudo-conștiințe de sine și, din perspectivă marxistă, unei pseudo-conștiințe de clasă, jazz-ul este asimilată de filosoful german altor fenomene ce pot fi circumscrise societății de consum și culturii pop, cum ar fi radioul sau filmul.
         Pentru a înțelege însă mai bine motivele mai profunde ale acestei critici, dar și pentru a înțelege de ce Adorno are doar pe jumătate dreptate în ceea ce privește muzica jazz, trebuie, credem noi, dezvoltată o interpretare meontologică a metodei adorniene a dialecticii negative, astfel încât să punem în lumină, pe de o parte, unilateralitatea ei în ceea ce privește o posibilă interpretare a muzicii în general, precum și, pe de alta, posibilitatea unei dezvoltări a unui nou mod de înțelegere a fenomenelor muzicale contemporane asociate culturii pop.
        Scopul acestei prelegeri este acela de a schița parcursul unui astfel de demers, precum și eroarea metodologică făcută de Theodor Adorno în ceea ce privește critica muzicii jazz.

Rostită la: Facultatea de filosofie a Universității din București.
Data: 17 mai 2019, ora 11.10.