Turnura științifică a esteticii contemporane.
Cercetări de avangardă în domeniile neuroștiințelor și inteligenței artificiale

Încă de la formarea sa ca disciplină autonomă în secolul al XVIII-lea, estetica s-a dorit o știință ce studiază sistematic un tip aparte de cunoaștere, diferit de cea teoretică, pe care l-am putea numi „cunoaștere sensibilă”, „cunoaștere intuitivă” sau „cunoaștere artistică”. Dar, o dată cu trecerea timpului și cu desprinderea din ce în ce mai netă a conceptului de știință de cel de artă, programul esteticii și obiectul său de studiu să se reconfigureze și, în ultimă instanță, să se schimbe.

Așa se face că, de la o „știință a cunoașterii sensibile”, cum era gândită de către Alexander Baumgarten, sau „sistem al artelor frumoase”, cum era gândită de Charles Batteux, estetica a ajuns să devină, în zilele noastre, mai degrabă un efort rapsodic de înțelegere a practicilor artistice din ce în ce mai diverse și heteronome ale artelor contemporane. O dată cu această schimbare, unitatea metodologică și tematică a esteticii moderne a început să se pulverizeze într-o sumedenie de estetici particulare, cum at fi „estetica cotidianului”, „estetica acceleraționistă”, „estetica organizațională” ș.a.m.d.

Pe de altă parte însă, în măsura în care estetica filosofică, prin schimbarea obiectului său de studiu și a programului inițial, se apropie din ce în ce mai mult, uneori până la confuzie, de discipline precum teoria artelor sau istoria artei contemporane, noi direcții de cercetare apar, din zona științelor, ce preiau programul esteticii moderne, gândită ca știință a cunoașterii sensibile. Aceste noi direcții științifice de cercetare în estetica filosofică constituie tema principală a cărții de față, în care îmi propun să arăt că există o „continuitate în disonanță” între programul esteticii moderne și studiile apărute în ultimele decenii în domeniile neuroștiințelor și inteligenței artificiale. Cu alte cuvinte, teza principală pe care o argumentez este aceea că, între tratatele întemeietoare ale esteticii moderne și studiile de avangardă din estetica științifică actuală, există o continuitate în ceea ce privește conceptele fundamentale și coordonatele programatice de lucru, chiar dacă cele două categorii de cercetări se află în paradigme diferite de înțelegere a științei.

Pentru a susține această teză, analizez genealogic două dintre conceptele fundamentale ale esteticii moderne – cel de imitație și cel de geniu –, urmărindu-le evoluția de-a lungul istoriei filosofiei și scoțând în evidență constantele conceptuale ce s-au păstrat de-a lungul timpului, indiferent de paradigma hermeneutică în care au fost tratate. Pe această cale, putem trasa un „fir roșu” de-a lungul istoriei, care leagă în mod direct, conceptele fundamentale ale esteticii moderne de tematizările actuale din neuroestetică și estetica inteligenței artificiale, dovedind astfel și descendența celor din urmă din primele.

În ceea ce privește conceptul de imitație, mă opresc asupra a două paradigme fundamentale de înțelegere – cea antică, reprezentată de Aristotel, și cea modernă, reprezentată de Charles Batteux –, pentru a arăta că trăsăturile esențiale ale acestui concept s-au păstrat de-a lungul timpului și pot fi de noile cercetări privitoare la neuronii oglindă și la informaționalizarea artei ce apare în inteligența artificială. În ceea ce privește conceptul de geniu, arăt că paradigma modernă de înțelegere a genialității – reprezentată de gândirea lui Charles Batteux și Arthur Schopenhauer – își găsește prelungirea în studiile actuale din neuroestetica privitoare la creativitate și în efortul din estetica informațională de a reduce creativitatea la sintaxă, idee ce sta la baza posibilității artei inteligenței artificiale.

Editura: Eikon, București

Anul Publicării: 2022