Conferințele Lunare CIAV #1
Contemplație, Inspirație și Revelație. Explorări filosofice

Deși este un concept cu tradiție milenară în cultura europeană, înțelesul contemplației în zilele noastre este parazitat de multiple confuzii semantice.

Pe de o parte, ea desemnează o experiență fundamentală a gândirii și afectivității umane, conceptualizată încă din perioada clasică a filosofiei grecești, în mod special de Platon și Aristotel. Pe de altă parte, conceptul de contemplație a funcționat, de-a lungul celor peste 2500 de ani de existență, ca noțiune fundamentală cu sensuri specializate atât în teologia creștină, cât și în gândirea artistică. În gândirea artistică, noțiunea de contemplație a ajuns să fie pusă în strânsă legătură cu cea de inspirație, adesea ajungând să fie folosite în mod cvasi-sinonimic. În teologie însă, aceeași noțiune pare a fi legată cel mai adesea de cea de revelație, funcționând ca facultate a sufletului uman, capabilă să sesizeze adevărul divin.  

Prelegerea de față își propune să analizeze și să lămurească conceptual sensurile filosofice, artistice și teologice ale noțiunii de contemplație și să explice, prin recurs la istoria gândirii occidentale, modul în care acest concept, aparent uitat de teoreticienii contemporani, poate fi recuperat pentru teoria și practica artistică actuală.

În vederea acestui lucru, vom coborî până la rădăcinile etimologice ale ideii de contemplație pentru a vedea care este experiența trăită la care ea se referea inițial. Apoi, pornind de la experiența astfel indicată, vom arăta cum diversele sensuri ale contemplației își găsesc unitatea în felul de a fi specific omului și în diferitele sale modalități de raportare la adevăr.

Un lucru este cert! Astăzi noi nu putem înțelege triada conceptuală contemplație – inspirație – revelație fără recurs la lecțiile vii ale tradiției ce lucrează în noi și despre care, de cele mai multe ori, nu de dăm seama pe deplin.

Teoriile postmoderne ale artei, majoritatea de orientare non-esențialistă, au repus în mijlocul dezbaterilor teoretice actuale problema temoporalității ca fenomen fundamental al înțelegerii artei în genere și a istoriei artei în mod particular. Această problemă însă, are multiple ramificații și poate fi abordată din mai multe perspective teoretice. Toate perspectivele se adună însă în jurul a două ipostaze principale ale temporalității care, după cum încerc să argumentez, nu țin de o distincție teoretică abstractă, ci sunt fenomene concrete, observate încă din cele mai vechi epoci ale gândirii occidentale.

Încă din filosofia greacă, au existat două perspective distincte asupra timpului. Pe de o parte, a existat o perspectivă „cronologică”, care a privit timpul ca un cadru de manifestare a tuturor fenomenelor naturale sau culturale. Pe de altă parte, a existat o perspectivă kairotică, care a luat în considerare timpul ca timp trăit, în care cele trei dimensiuni temporale se determină și se potențează reciproc, fără a rezulta o secvență temporală continuă și uniformă. Prima perspectivă, avea să dea naștere istoriografiei în genere și, în speță, a istoriei artei ca disciplină a cărei fenomen central este timpul în înțeles cronologic. Cea de-a doua perspectivă avea să dea naștere filosofiei artei, înțeleasă ca fenomenologie și hermeneutică a experienței estetice. Punând laolaltă aceste două ipostaze și arătând modul în care ele pot lucra împreuna, credem noi că putem ieși din o serie de impasuri teoretice în care gândirea contemporană despre artă este prinsă.

Rostită la: Universitatea Națională De Arte din București, sala 45.
Adresa: Str. General Constantin Budișteanu, nr. 19, București