Neuroestetica – O nouă turnură în estetica filosofică?

Încă din filosofia antică, gândirea a trecut prin momente de scindare doctrinară și de sinteză. Ne gândim, în primul rând, la sinteza gândirii grecești operată de Platon și Aristotel asupra multitudinii de doctrine filosofice dezvoltate (de pre socratici), dar și la sinteza operată de Kant asupra filosofiei moderne timpurii, care era scindată între empirism și raționalism. Privind însă la contextul actual al filosofiei, putem observa, de asemenea, o anume scindare a metodei de lucru și a instrumentelor de analiză, a cărei sinteză încă nu a fost efectuată. Deși s-au făcut multiple încercări de concesie, peisajul esteticii contemporane, la fel ca și cel al cercetării filosofice în genere, este încă scindat între cele două mari abordări care au marcat gândirea secolului trecut. Pe de o parte, avem estetica analitică, centrată pe analiza conceptuală și a contextului social și instituțional ce definesc arta și experiența estetică în genere. Pe de alta, avem estetica de orientare continentală, centrată pe analiza actelor intenționale de conștiință implicate în constituirea obiectului artistic ca operă de artă și pe procesul hermeneutic de înțelegere și explicitare de sens al operei de artă.

Așa stând lucrurile, se pune problema găsirii unei căi de reconciliere a gândului filosofic într-o direcție și după o metodologie care să satisfacă suficient de bine atât descrierea fenomenologică și hermeneutică a operei de artă și a experienței estetice, cât și pe cea analitică. Deși s-au prefigurat mai multe căi, una dintre cele mai ofertante la ora actuală este o direcție deschisă, concomitent, atât de filosofii continentali, cât și de cei analitici. Este vorba despre neuroestetică, disciplină definită formal pentru prima dată în anul 2002 ca „studiu științific al bazelor neurale ale contemplării și creației unei opere de artă” (Suzanne Nalbantian, „Neuroaesthetics: neuroscientific theory and illustration from the arts”, 2008), dar care a fost prefigurată încă din anii ’90 prin studiile interdisciplinare ale lui Paul Ricoeur cu Jean-Pierre Changeux (Ce qui nous fait penser, la nature et la règle, 2008), pe de o parte, și ale lui William Hirstein cu Vilayanur S. Ramachandran („The science of art: A neurological theory of aesthetic experience”, 1999).

În aceste condiții, se pune întrebarea dacă neuroestetica este, într-adevăr, o nouă turnură în filosofia actuală spre care pot converge studiile din domeniile fenomenologiei artei, esteticii hermeneutice și al analizelor analitice privitoare la artă. Iar, dacă este, care sunt instrumentele sale de lucru și prin ce metode putem împăca domeniile în discuție, în condițiile în care fiecare dintre ele au metode și presupoziții diferite. O cale pe care am putea-o urma ar fi aceea a stabilirii unor corelații – concept ce ar trebui explicitat și dezvoltat – între descrierea științific-neurologică a proceselor implicate în constituirea operei de artă și descrierea fenomenologică și analiza hermeneutică a obiectului estetic. Astfel, am putea găsi un „teren comun”, de sorginte științifică, pe care dialogul filosofic contemporan din domeniile esteticii și filosofiei artei să poată lua naștere.

Rostită la: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (Sala 130 & Sala 131)
Adresa: Str. M. Kogălniceanu nr.1, et.1

Universitatea Babeș-Boyai