Filosofia artei și temporalitatea operei de artă.
Două perspective asupra fenomenului timpului.

Teoriile postmoderne ale artei, majoritatea de orientare non-esențialistă, au repus în mijlocul dezbaterilor teoretice actuale problema temoporalității ca fenomen fundamental al înțelegerii artei în genere și a istoriei artei în mod particular. Această problemă însă, are multiple ramificații și poate fi abordată din mai multe perspective teoretice. Toate perspectivele se adună însă în jurul a două ipostaze principale ale temporalității care, după cum încerc să argumentez, nu țin de o distincție teoretică abstractă, ci sunt fenomene concrete, observate încă din cele mai vechi epoci ale gândirii occidentale.

Încă din filosofia greacă, au existat două perspective distincte asupra timpului. Pe de o parte, a existat o perspectivă „cronologică”, care a privit timpul ca un cadru de manifestare a tuturor fenomenelor naturale sau culturale. Pe de altă parte, a existat o perspectivă kairotică, care a luat în considerare timpul ca timp trăit, în care cele trei dimensiuni temporale se determină și se potențează reciproc, fără a rezulta o secvență temporală continuă și uniformă. Prima perspectivă, avea să dea naștere istoriografiei în genere și, în speță, a istoriei artei ca disciplină a cărei fenomen central este timpul în înțeles cronologic. Cea de-a doua perspectivă avea să dea naștere filosofiei artei, înțeleasă ca fenomenologie și hermeneutică a experienței estetice. Punând laolaltă aceste două ipostaze și arătând modul în care ele pot lucra împreuna, credem noi că putem ieși din o serie de impasuri teoretice în care gândirea contemporană despre artă este prinsă.

Rostită la: Universitatea Națională De Arte din București, sala 45.
Adresa: Str. General Constantin Budișteanu, nr. 19, București

 

Universitatea Națională de Arte din București