De la Platon către o filosofie a clubbing-ului.
Muzica, dansul și poezia ca exercitare tăcută a înțelepciunii.

Deși adesea citată și comentată de exegeții moderni, gândirea lui Platon despre artă în genere și despre artele sunetului în particular rămâne încă un loc adesea răstălmăcit al operei sale. Începând de la alungarea artiștilor din Republica (607a), până la considerațiile sale privitoare la imitație din Sofistul, Platon a fost văzut, în general, ca un oponent al artelor imitative și al plăcerii pe care acestea o induc sufletului.

La o privire mai atentă însă, majoritatea argumentelor platoniciene împotriva procesului de imitație tind mai degrabă să discrediteze un anumit sens simplist al imitației, care era vehiculat în vremea sa la nivelul conștiinței comune și care a intrat în agora ideilor prin considerațiile ironice pe care Aristofan le face cu privire la Eschil și Euripide în comediile sale. Una dintre trăsăturile de bază ale acestui concept aristofanian de mimesis este acela că procesul mimetic creează o opoziție radicală între obiectul imitat (ca obiect iluzoriu, depozitar al falsității) și natură (ca garant al adevărului). După cum vom argumenta, Platon încearcă în locurile în care tratează ideea de imitație (Republica III, X; Legile II) să arate problemele ce decurg din postularea acestei opoziții și să deschidă calea către un alt mod de a privi conceptul de imitație, care face ca mimesis-ul să nu fie o simplă copiere iluzorie a unui lucru, ci o punere în armonie și măsură a ordinii intelectului (κόσμος νοητός) cu ordinea simțurilor (κόσμος, αἰσθητός).

Acest efort poate fi cel mai bine surprins în dialogul Legile, unde Platon gândește χορεία ca imitație producătoare de plăcere a naturii înseși prin măsură, armonie și gesticulație, care are un real potențial educativ. Dar χορεία desemnează, de fapt, muzica și dansul luate ca un tot unitar, motiv pentru care termenul ocupă întregul spectru semantic a ceea ce noi, astăzi, numim petrecere sau clubbing.  În calitate de punere în acord a diferitelor părți ale ființei umane, χορεία sau, pentru a folosi termeni contemporani oarecum anacronici, clubbing-ul, are în cadrul societății un rol foarte important: ea este, în același timp, πρὸς ἀρετὴν παιδείας (educație în vederea virtuților civice) și τῆς τοῦ σώματος ἀρετῆς (excelență sau perfecționare a corpului). În măsura în care pune în armonie ființa umană ca întreg, χορεία este gândită de Platon ca fiind „educația în genere”, luată în totalitatea aspectelor sale (Ὅλη μέν που χορεία ὅλη παίδευσις ἦν ἡμῖν).

Transpusă în coordonatele gândirii contemporane, lecția lui Platon ar putea fi fructificată pentru construirea unei noi raportări la artele sunetului în general și la determinarea conexiunilor existente între acestea și dans în contextul DJing-ului ca formă de artă emergentă la finalul secolului XX. Pe această cale, am putea obține o nouă poziționare față de aceste forme de artă contemporană care să evite prejudecățile actuale privitoare la clubbing și care să ne deschidă, totodată, orizontul unei alte concepții despre educație în genere.

Rostită la: Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca (Sala 130 & Sala 131)
Adresa: Str. M. Kogălniceanu nr.1, et.1

 

Universitatea Babes-Boyai